Gânduri la înmormântarea unui preot

"Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată! Doamne Dumnezeule, ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că-l iei în seamă? L-ai făcut pe el cu puţin mai prejos decât pe îngeri!"

Nu l-am cunoscut în mod direct pe părintele Anton Farcaş... şi din cele ce am văzut şi am simţit regret acest lucru! În schimb am reuşit să "gust" puţin din ceea ce Sfinţia sa bine a ştiut să împartă celor din jurul său. Primul meu contact intermediat cu părintele a fost acum aproximativ cinci ani, când se interesa de bunul mers al unor seminarişti aflaţi în anul pastoral. Deşi nu îi cunoştea pe toţi, le-a oferit din plin afectul, înţelegerea, încrederea şi, pe cât posibil, cele necesare pentru trup, dar mai ales pentru suflet. Părea a fi un om tot timpul vesel. Spun "părea" pentru că din fire sunt mai rezervat în a mă pronunţa în privinţa a orice. Cu siguranţă veselia Sfinţiei sale avea o origine divină, căci falsă nu era. Dar cu toate acestea, atunci când trebuia, ştia să fie serios în aşa măsură încât nimeni nu avea ce să conteste sau să comenteze. Şi aceasta nu pentru că inspira teamă, nu pentru că impunea prin statura sa, ci pentru că tot ceea ce transmitea nu putea proveni de la el, ci de la cel care i-a călăuzit întreaga sa viaţă: bunul Dumnezeu. De unde ştiu acest lucru? Păi dacă nu de la Dumnezeu, atunci de la cine provine adevărata bucurie?

M-a cutremurat teribil aflarea veştii, din păcate triste, că părintele Anton Farcaş a părăsit acest pelerinaj pământesc şi a trecut la Domnul, la o vârstă la care mulţi se consideră tineri, în putere. Cred că nimeni nu se aştepta la aceasta. Nimeni din familie, dintre colegi sau dintre cei care urmează planurile umane. Oare cine s-a gândit că bunul Dumnezeu are acum nevoie de Sfinţia sa în împărăţia sa? Dar de noi, cei care am rămas, oare nu ţine seama? Oare noi nu avem nevoie de păstori experimentaţi, care au înfruntat multe dificultăţi în viaţă şi care acum ne pot oferi ca pe tavă rodul muncii lor? Sau milostivul Dumnezeu poate vrea să ne avertizeze că adevărata noastră fericire, adevărata noastră viaţă nu este aici, pe pământ, unde toate sunt trecătoare, ci în ceruri, în împărăţia sa veşnică? Oare o mai fi nevoie şi de munca noastră personală? Pe bună dreptate: întortocheate sunt căile Domnului...

Deşi am participat la mai multe înmormântări, se pare ca aceasta, a părintelui Anton, a fost cea mai emoţionantă. De ce? Oameni care au ţinut cu adevărat la păstorul lor sufletesc au venit să îi aducă un ultim omagiu. Şi dacă le-ar fi stat în puteri l-ar fi luat părintele Anton cu ei. Câtă dezorientare este într-o turmă fără păstor... Oiţele se risipesc, nu ştiu încotro s-o apuce... Iar parşivul duşman dă târcoale, căutând pe care să o sfâşie... Suntem în Anul Sfintei Preoţii. Deşi ştiam acest lucru de mult, la înmormântarea părintelui Anton s-a reînnoit dorinţa şi nevoia lui Isus Cristos şi a poporului ca în Biserică să fie preoţi buni şi sfinţi, animaţi nu de dorinţe pământeşti, ci de cele cereşti. Oamenii simpli, chiar dacă nu au studii de specialitate, ci doar şcoala vieţii şi a credinţei, aş spune eu, simt şi tânjesc după astfel de preoţi.

Un alt lucru care m-a impresionat enorm este că am văzut preoţi în lacrimi... Deşi învăţaţi să suporte şi, aparent, să nu fie afectaţi de durerea celor din jur pentru a îndeplini până la final oficiul funerar cu demnitate, se pare că nu au reuşit să îşi stăpânească durerea. Tocmai ei, care vorbesc atât de frumos despre speranţă la înmormântarea unui credincios, tocmai ei, care îi consolează pe cei care au pierdut pe cineva... De ce oare? Să fie pentru că sunt oameni şi ei? Pentru că au sentimente? Aşadar, preotul nu este o maşină, un robot, care să îşi ducă la bun sfârşit misiunea fără să simtă vreo ceva. Cred că aici se vede cel mai bine acest lucru. Şi se mai vede bine încă un lucru: şi preotul are nevoie de rugăciunea credincioşilor pentru a-şi duce la bun şi fericit sfârşit misiunea încredinţată de bunul Dumnezeu. Preotul nu este imun la durere. Are atâtea motive să fie îndurerat: unii oameni încredinţaţi grijii sale pastorale nu îl ascultă, deşi proclamă adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu; poate unii se încăpăţânează în a-l alunga pe Dumnezeu din viaţa lor, căci fără Dumnezeu poate au o viaţă mai comodă..., alţii poate văd în preot un simplu funcţionar, căci aşa au auzit pe la bufet sau în orice alt loc în afara bisericii. Ce bine că providenţa lucrează şi că încurajează munca preotului... Oare ce ar fi dacă preotul s-ar încredinţa numai grijii oamenilor? Să fie un faliment total?

Vorba cuiva că "venim pe rând şi plecăm pe sărite" din nou s-a adeverit. Chiar dacă părintele Anton nu mai este fizic printre noi, totuşi pelerinajul nostru pământesc continuă. Viaţa, darul minunat pe care ni l-a oferit bunul Dumnezeu, merge mai departe. Acum pot spune că l-am cunoscut pe părintele prin intermediul credincioşilor păstoriţi de Sfinţia sa, prin tot ceea ce a învăţat pe alţii şi a transmis mai departe. Şi încă o vorbă străveche şi-a găsit confirmarea: "Omul sfinţeşte locul".

Cuvintele sunt inutile în aceste momente. Cu toate acestea îndrăznesc să spun doar atât: "Mulţumesc, părinte Anton, şi la bună revedere!"

Pr. Gabriel Trişcă

 

---

Părintele Anton Farcaş s-a născut la 12 iunie 1959 la Faraoani (jud. Bacău) din părinţii Ioan şi Roza, fiind primul dintre cei şapte fraţi.

 

Imagini AICI .